have no worries, my bewildered friend, don’t twist your brain thinking about the abyss, Andre Gide, Las Meninas, fractals, Ouroboros, the infinite-loop motif or other mind-boggling things, this time it’s only about dreaming…
I was aching to reach that place again – an impressive building hidden in a forest, with a gothic feeling to it and a baroque architecture – every room was charged (i.e. like a battery) with a different story that entered your body the moment you opened the door, and I was making desperate efforts to persuade my companion that he must remember the place, because he was there before, with me… at the same time I was telling him, and myself, that I was sure it was real and that I couldn’t have been dreaming… remember the path? the night was falling and all you could see were the lit windows through the leaves
totul a-nceput de la Jupanu’ si taica-sau, care fusese in Italia la nu stiu ce conferinta sau simpozion si venise de-acolo cu albumul pe vinil, cu coperta interioara cu versurile si-o gramada de poze colorate cu mascota, Ed.
asa s-a intamplat ca m-am indragostit ingrozitor de tare de ei, imi placeau grozav povestea cu cinelurile Paiste [pie-stee] - facute zice-se din doua folii de bronz cu o pelicula de mercur intre ele, care se sparge la fiecare lovitura (intre noi fie vorba, nici acum nu stiu daca e mit urban sau e pe bune), felul neobisnuit in care Steve Harris canta la bass, schimbarile de ritm, felul agresiv in care Nicko McBrain batea la tobe, faptul ca in Rime of the Ancient Mariner se inspirasera dintr-un poet romantic, armoniile – despre care atunci inca n-aveam habar ca se cheama “twin guitar clash” sau “double lead guitar harmony”, si ca tehnica fusese implementata ceva mai devreme de Thin Lizzy, vocea, energia teribila a unui pilot comercial…
nu poate fi deci decat pura coincidenta faptul ca unul dintre oamenii cei mai dragi mie e fan ‘Maiden, e in stare s-o faca pe maimuta fara sa se teama de ridicol, seamana cu Dickinson cand rade si mai nou, cocheteaza cu pilotatul avioanelor
and a very accurate comment: “barely deeper than a footprint, but so much fun you’ll forget you care”
that is, should you consider funny:
– a Korean film with the appearance of a western directed by John Woo and Quentin Tarantino, restless and full of blood, anachronisms and spectacular shots,
– a character who has in possession a treasure map everyone is looking for and dreams to buy some cows and a dog once the map is sold,
– a set similar to a ranch, with the gate adorned with wind-bells instead of massive horns…
well, the choreography and camera work in the Ghost Market chase scene certainly caught my eye, the three title characters converge on the den of thieves and engage in a gunfight both on the ground and in the air. one of them navigates the bamboo maze below, another fights from the rooftops and swings through the air on a complicated series of ropes and pulleys, which is highly improbable but incredibly entertaining. the entire scene is kinetic, fluid and immediate, you are in the fight and in the sky…
obosisem sa tot aud stirile din ora-n ora. lumea se isteriza de fericire – cantareata care revolutionase muzica pentru ca aparuse dezbracata pe scena, pe vremea cand treaba asta inca mai era un tabu, avea sa vina in sfarsit, sa danseze in chiloti si la noi.
printre valurile de admiratie care se lateau in jurul meu ca petele de motorina, ma lovise un dor nebun de ireverentele lui Terry Gilliam si Ben Elton, ma chinuia balaceala asta de high tech si low life and values, atmosfera cyberpunk, de distopie generalizata ma facea sa ma indragostesc cu disperare de cate un copac, sa tanjesc dupa impamantare, vorba nu stiu cui.
uite-asa am dat peste The Janitor, un scurt metraj de animatie – facut de studenti ai anului III de la o universitate de stiinte aplicate de undeva din Germania – in care Dumnezeu isi are sediul in niste cladiri cu aspect industrial…
fetita, mirata, nu intelegea de ce trebuie sa se roage. “pentru ca Dumnezeu are grija de noi”, ii raspundea taica-sau. “dar noi suntem multi, cum poate el sa aiba grija de toti?”, intreba ea, neincrezatoare. “ne trimite fiecaruia cate un inger pazitor”, venea prompt, raspunsul. “si unde sta ingerul asta pazitor?”… “noi nu-l vedem, dar el sta mereu in spatele nostru”.
atunci, fetita lua prima hotarare importanta din viata ei: sa nu mai doarma pe spate, ca sa nu-l doara aripile pe inger…
… amanasem inceputul haituielii de mila prazii, si pentru ca inca n-am uitat prima hotarare importanta pe care-am luat-o in viata asta.
odata pornita, vanatoarea imi aduse gust de sudoare picurata in josul fruntii si miros de sange si frica. trecusem de punctul in care m-as mai fi putut opri, apropierea de prada pana sa-i simt caldura, respiratia haotica a fiintei incoltite, incercarile ei de a scapa izbindu-se cu spatele in zid, imi trezisera bucuria de a aplica lovituri directe impersonale, pentru ca provocau panica si se reflectau in intentia de a schimba strategia, a-mi abate atentia si adormi banuielile si nu mi se puteau intoarce impotriva, acuzator.
atunci am inceput sa-mi alimentez tenebrele – am citit Istoria canibalismului (nu strambati din nas, cu totii avem cate un monstru de hranit, unora le curg balele la porno sau la snuff, altii asculta black…) si m-am apucat de Michel Foucault, am devorat capitolele despre suplicii si trupul condamnatilor si m-am oprit. voiam sa-mi pastrez curiozitatea epistemica, inainte de a deveni patologica.
apoi mi-am abandonat prada, am lasat-o sa se descurce cu viata ei.
stersesem linia subtire dintre real si latent si mi-era teama ca fetita si ingerul ei cu aripile nestrivite se vor fi ratacit prin vreo jungla, se vor fi impotmolit prin vreo mlastina, si vor fi fost asteptand, ghemuiti la pamant, sa-i ajunga aztecii, si atunci m-ai oprit: “stii ce imi place la tine? you have a soothing quality”
azi dimineata. cobor din autobuz. omu’ din statie avea tricou rosu, pe care scria maaaaare BORN TO FXXK
ce dharma de cacat, imi zic, da’ macar asta stie care-i e menirea. unii dintre noi dau coltu’ fara sa afle care le e rostul, iar altii nu-si pun niciodata intrebarea.
scuze celor care-l iubesc pe Brian May, ma bazez pe umorul vostru
