Ideea de mecanism defect, detasarea, absenta totala a oricarei urme de admiratie fata de personajul incapabil de emotii, ale carui nevoi primare sunt mai puternice decat ambitia de a obtine recunoasterea sociala, care totusi pare sa-l preocupe obsesiv au venit ca o revelatie in filmul lui Fellini…
Era una din zilele alea. De-abia terminasem sa-i explic fetei care vindea bilete de papagal in birtul puturos din gara, care nu reusise sa ma convinga sa trag unul si sfarsise prin a trage ea unul pentru mine, ca ma ameninta degeaba cu haidamacii care se uitau chioras de dupa colt. Era o chestie de principiu, daca eram destul de tampita incat sa ma trezesc dimineata la 5 ca sa ma duc la munca, de ce n-as fi fost la fel de tampita incat sa nu-mi pese de indivizii aia cu mutre de gealati?
Compartimentul era populat – o pustoaica de vreo doispe ani pe care o pusese tac’su la tren, in grija unei perechi in varsta, care venea din Israel sa-si petreaca sarbatorile cu putinii prieteni care le mai ramasesera in Iasi, si-n fata mea un tip absent, cufundat intr-o carte in care tot facea insemnari cu un capetel de creion, mormaia pentru sine, recitea cate un pasaj, zambea cuprins de nostalgie sau isi infrana cu greu cate-un hohot de ras. Desi invatasem alfabetul chirilic in joaca, printr-a doua, titlul cu caractere cursive nu se lasa descifrat. Imi statea pe limba sa-l intreb ce citeste, dar n-as fi vrut sa-i stric atmosfera, asa ca asteptam, cuminte, sa ridice privirea. Ii simteam nelinistea, infrigurarea cu care hotarase sa se izoleze de noi, din felul nervos si tremurat in care rasfoia paginile, intr-un tarziu mi-am dat seama ca habar n-avea de ce tinea cartea in mana – nu era decat un pretext ca sa fie lasat in pace.
Controlorul n-avea niciun gand sa plece. Fata n-avea poza pe carnetul de note, deci biletul ei cu reducere nu era valabil, putea fi suspecta, cine stie, poate facea chiar parte din vreo organizatie cu caracter infractional. In marea lui bunatate, controlorul era totusi dispus sa treaca totul cu vederea, evident contra unei sume de bani. Am asteptat vreo reactie, erau si barbati in compartiment, dar in spatiul carpato-danubiano-pontic chestia asta nu se intampla, regula de baza e “capul plecat sabia nu-l taie”, o scuza bizara pentru personalitati eunuce.
Am iesit in sila pe hol, “hai sa-ti explic si tie”, omul era complet debusolat, de ce vreau eu sa stric un obicei incetatenit, daca biletul meu era in regula si nu mi se pusesera intrebari, de ce ma bagam, nu era problema mea, ba e problema mea cand un bivol de-o suta de kile baga-n sperieti un copil, si-atunci a iesit si Victor, ne-am consultat rapid din ochi, ok, ii cumparam bilet intreg daca e cazul, dar spaga nu vezi.
Aerul nervos si absent se datora faptului ca tocmai primise viza pentru State, castigase o bursa de un an in Cleveland si urma sa plece intr-o luna. Plecase din Chisinau pentru ca nu-si gasise locul acolo, nici aici lucrurile nu-i mersesera mai bine, terminase biblioteconomie, voia sa fie bibliotecar si nici prin cap nu-i trecea sa se faca agent de vanzari sau altceva, la cei treizecisivreocinci de ani simtea ca e prea tarziu sa o mai dea la intors. Despre indocrinare, trunchierea textelor literare din manualele scolare si manipularea maselor vorbea cu acelasi amestec de ironie, durere, caldura si intelegere pe care-l intalnisem la Kusturica cand se referea la tigani. Ne-am pus de acord asupra lui Andrei Rublev, am hotarat sa multiplicam iubirea pentru Tarkovsky si calatoriile lui interioare, am vorbit despre sate si atacurile cazacilor, bunici, schimbarea numelor pana la a deveni de nerecunoscut, cu scopul pierderii identitatii.
In State nimerise coleg de camera un ungur, nici unul dintre ei nu era bun vorbitor de engleza, astfel ca limba care-ar fi trebuit sa le foloseasca de liant in conversatii, pocita, facea ca orice inceput de polemica sa cada in ridicol… Dupa cum aveam sa aflu mai tarziu, de peste ocean, jucam roluri de balanta, antiseptic, cicatrizant si euforic, intersanjabile sau cumulate in functie de perceptie si starea de spirit de moment. Anul a trecut, bursa te conditiona ca la absolvire sa te intorci in tara ta si sa muncesti cel putin 3 ani in domeniul respectiv, si Victor s-a intors fara prea mare tragere de inima, dar cu aceeasi convingere ca nu ne putem transforma cu totii in vanzatori si la fel de hotarat sa nu accepte compromisuri. Ii disparuse inflacararea din cuvinte, aluneca spre un teritoriu peste care nu mai aveam putere, isi pierduse vointa de a nu deveni cu fiecare zi mai mult un numar decat un nume, pana intr-o zi cand n-a mai aparut deloc. Calauza lui se ratacise.
Lui Victor, despre care cred ca s-a hotarat sa emigreze
in lumea cealalta, si de care mi-am amintit astfel, dupa 7 ani