a fi sau a nu fi (vazut de ceilalti)

Posted in Uncategorized | 1 Comment »

Dragii mosului, pe vremea cind Wikipedia nu numai ca nu era principala sursa de informare, ci nici macar nu exista inca, mi-am strins (cu greu) bani si mi-am cumparat primul ‘who’s who’ din viata mea, un dictionar de biografii din colectia Wordsworth, cu foi galbui si coperti lucioase, si-am inceput sa-l rasfoiesc cu infrigurare, adulmecind izul de cerneala de tipografie, ca sa aflu ceea ce stim de fapt cu totii, dintotdeauna: FACEM PARTE DINTR-O NATIUNE MINORA, cu o cultura minora, cu reprezentanti nestiuti decit marginal.

Sergiu Celibidache nu incapuse in acelasi volum cu Leonard Bernstein si Herbert von Karajan, si nici George Enescu alaturi de Edward Elgar si Serghei Rahmaninov

Parasuta. Definitii si utilizari

Posted in Uncategorized | No Comments »

quote – dexonline

PARAŞÚTĂ, paraşute, s.f. Dispozitiv în formă de umbrelă sau de dreptunghi, cu suprafaţă mare, folosit pentru reducerea vitezei de cădere a unui corp lansat de la înălţime, de obicei dintr-un avion în zbor. – Din fr. parachute.

n.a.

1. exista parasute de diverse forme, marimi si culori, dar nu orice zdreanta poate aspira la statutul de parasuta;
2. parasuta trebuie sa fie impermeabila (la opinii, sugestii si reclamatii) si sa-si vada de drumul ei;
3. parasuta e linga tine atunci cind esti in cadere; daca urci, n-ai nevoie de ea;
4. caderea poate fi mai lina sau mai dura, in functie de abilitatile minuitorului si manevrabilitatea parasutei.

axolotl

Posted in Uncategorized | No Comments »

Julio Cortázar (vol. Sfarsitul jocului, 1956)

Era o vreme cand ma gandeam mult la axoloti. Mergeam sa-i vad la acvariul din Gradina Botanica si ramaneam privindu-i ore in sir, observandu-le imobilitatea, miscarile obscure. Acum sunt un axolotl.
Intamplarea m-a purtat spre ei intr-o dimineata de primavara in care Parisul isi rasfira coada de paun dupa iernarea indelunga. Am coborat pe bulevardul Port Royal, am luat-o pe Sf. Marcel si Spitalului, am vazut verdele printre atata cenusiu si mi-am amintit de lei. Eram prietenul leilor si panterelor, dar nu intrasem niciodata in edificiul umed si obscur al acvariilor. Mi-am lasat bicicleta sprijinita de gard si m-am dus sa vad lalelele. Leii erau urati si tristi si pantera mea dormea. Am ales acvariile, m-am uitat piezis la pesti obisnuiti pana am dat pe neasteptate de axoloti. Am ramas o ora privindu-i, si-am plecat incapabil de altceva.
In biblioteca Saint-Geneviève am cautat intr-un dictionar si-am aflat ca axolotii sunt forme larvare, dotate cu branhii, dintr-o specie de batracieni din genul ambystoma. Ca erau din Mexic o aflasem deja de la ei, dupa micile lor fete rozalii, aztece si tablita pusa deasupra acvariului. Am citit ca s-au gasit exemplare si in Africa, in stare sa traiasca in pamant in perioadele de seceta, si care isi continua viata in apa la venirea anotimpului ploios. Am gasit si numele lor spaniol, ajolote, mentiunea ca sunt comestibili si ca uleiul extras din ei se folosea (se spunea ca acum nu se mai foloseste) ca si cel din ficatul de cod.
N-am avut chef sa studiez lucrari de specialitate, dar in ziua urmatoare m-am intors in Gradina Botanica. Am inceput sa merg in fiecare dimineata, uneori si dimineata si seara. Paznicul acvariilor zambea perplex cand primea biletul. Ma sprijineam de bara de fier care inconjura acvariile si ma apucam sa-i privesc. Nu e nimic straniu in asta, pentru ca din prima clipa am inteles ca eram legati, ca ceva infinit pierdut si indepartat continua totusi sa ne uneasca. Imi fusese de ajuns sa ma opresc in acea prima dimineata in fata geamului unde niste bule se miscau prin apa. Axolotii se ingramadeau in meschinul si stramtul (numai eu pot sa stiu cat de stramt si meschin) apartament de piatra si muschi din acvariu. Erau noua exemplare si majoritatea isi lipeau capul de sticla, privind cu ochii lor de aur pe cei care se apropiau. Enervat, aproape rusinat, am resimtit ca pe o impudoare faptul de a ma iti la figurile tacute si nemiscate ingramadite pe fundul acvariului. Am izolat-o mental pe una situata in dreapta si oarecum separata de celelalte, pentru a o studia mai bine. Am vazut un trupusor rozaliu si aproape translucid (m-am gandit la statuetele chinezesti de cristal laptos), asemanator cu o soparla mica, de cincisprezece centimetri, terminat cu o coada ca de peste de o delicatete extraordinara, partea cea mai sensibila din corpul nostru. Pe spinare avea o aripioara transparenta care se unea cu coada, dar ce m-a obsedat au fost labutele, de o finete subtila, terminate cu degete minuscule, si unghii umane pana in cel mai mic detaliu. Si atunci i-am descoperit ochii, fata, doua orificii ca niste ace cu gamalie, in intregime ca de aur transparent si complet lipsiti viata, dar care priveau, lasandu-se patrunsi de privirea mea care parea ca trece dincolo de punctul auriu si se pierde intr-un diafan mister interior. Un halo negru foarte subtire inconjura ochiul si-l includea in carnea roz, in piatra roz a capului usor triunghiular, dar cu laturile curbe si neregulate, care ii dadeau un aspect general de statueta erodata de timp. Gura era ascunsa de planul triunghiular al fetei, doar din profil se ghicea marimea ei considerabila; din fata, o despicatura fina de-abia sfasia piatra fara viata. Pe ambele parti ale capului, unde ar fi trebuit sa fie urechile, ii cresteau trei ramurele rosii ca de coral, o excrescenta vegetala, presupun ca branhiile. Si asta erau singurul lucru viu din el, la fiecare zece sau cincisprezece secunde, ramurelele se indreptau si apoi se coborau din nou. Uneori, o labuta de-abia se misca, vedeam degetele minuscule asezandu-se suav pe muschi. Adevarul e ca nu prea ne place sa ne miscam, si acvariul e atat de meschin; de-abia inaintam putin, ca dam cu coada sau cu capul in altul dintre noi; apar dificultati, conflicte, oboseala. Timpul se simte mai putin daca stam linistiti.
Tocmai linistea lui a fost cea care m-a facut sa ma aplec fascinat prima data cind am vazut axolotii. Ca prin ceata mi s-a parut ca inteleg vointa lui secreta, de a aboli spatiul si timpul cu o imobilitate indiferenta. Dupa aceea am stiut mai bine, contractia branhiilor, tatonarea pietrelor cu labutele fine, inotul imprevizibil (unii dintre ei inoata prin simpla ondulare a corpului) mi-a demonstat ca erau in stare sa evadeze din aceasta toropeala minerala in care-si petreceau ore in sir. Ochii lor ma obsedau mai cu seama. Alaturi de ei, in celelalte acvarii, pesti feluriti imi aratau prostia ochilor lor frumosi asemanatori cu ai nostri. Ochii axolotilor imi vorbeau despre existenta unui alt fel de viata, despre un alt fel de a privi. Lipindu-mi fata de geam (paznicul tusea cateodata, nelinistit), cautam sa vad mai bine minusculele puncte aurii, acea intrare in lumea infinit de lenta si indepartata a creaturilor rozalii. N-avea nici un rost sa bat cu degetul in sticla, pe fata lor nu se vedea nici o reactie. Ochii de aur continuau sa arda cu lumina lor dulce, teribila; continuau sa ma priveasca dintr-o profunzime insondabila care-mi dadea ameteli.
Si totusi erau aproape. Am stiut-o dinainte de asta, dinainte de a fi un axolotl. Am stiut-o din ziua in care m-am apropiat de ei prima data. Trasaturile antropomorfice ale unei maimute releva, in ciuda a ceea ce crede majoritatea, distanta care ne desparte de ele. Lipsa absoluta de asemanare dintre axoloti si fiinta umana mi-a demonstrat ca recunoasterea mea era justa, ca nu ma bazam pe analogii simpliste. Manutele acelea… dar si o soparla are asemenea maini, si nu ne seamana deloc. Cred ca era capul axolotilor, forma aceea triunghiulara, rozalie, cu ochisori de aur. Ea privea si stia. Ea cerea. Nu erau animale.
Parea usor, aproape de la sine inteles, sa cad in mitologie. Am inceput sa vad in axoloti o metamorfoza care reusea sa ne anuleze umanitatea misterioasa. Mi i-am imaginat constienti, sclavii propriului corp, infinit condamnati la o liniste abisala, la o reflectie disperata. Privirea lor oarba, minusculul disc de aur inexpresiv si totusi teribil de lucid, ma patrundea ca un mesaj: “Salveaza-ne, salveaza-ne”. ma surprindeam murmurand cuvinte de consolare, transmitand sperante copilaresti. Ei continuau sa ma priveasca nemiscati; dintr-o data, ramurelele rozalii ale branhiilor se indreptau. In acel moment simteam ceva ca o durere surda; poate ca ma vedeau, percepeau efortul meu de a patrunde neintelesul vietii lor. Nu erau fiinte omenesti, dar in nici un animal nu gasisem o relatie atat de profunda cu mine. Axolotii pareau a fi ca martori la ceva, si uneori ca judecatori oribili. Ma simteam josnic fata de ei, exista o puritate atat de sperioasa in ochii aceia transparenti. Erau larve, dar larva inseamna masca si fantasma totodata. In spatele acelor fete aztece inexpresive si totusi de o cruzime implacabila, ce imagine isi astepta momentul?
Imi era frica de ei. Cred ca daca n-as fi simtit vecinatatea altor vizitatori si a paznicului, n-as fi indraznit sa raman singur cu ei. “Ii sorbiti din priviri”, imi spunea razand paznicul, care probabil ma considera putin ticnit. Nu-si dadea seama ca ei erau cei care ma devorau lent cu ochii de un canibalism de aur. Departe de acvariu nu faceam altceva decat sa ma gandesc la ei, era ca si cum m-ar fi influentat de la distanta. Am ajuns sa ma duc acolo in fiecare zi, si noaptea mi-i imaginam nemiscati in intuneric, intinzand incet o mana care imediat o intalnea pe a altuia. Poate ca ochii lor vedeau in plina noapte, si ziua continua astfel pentru ei, fara sfarsit. Ochii axolotilor nu au pleoape.
Acum stiu ca n-a fost nimic ciudat, ca asta trebuia sa se intample. In fiecare dimineata cand ma aplecam peste acvariu recunoasterea era mai intensa. Sufereau, fiecare fibra din corpul meu atingea aceasta suferinta muscatoare, aceasta tortura rigida pe fundul apei. Emanau ceva, o superioritate distanta, anihilata, un timp al libertatii in care lumea fusese a axolotilor. Nu se putea ca o expresie atat de teribila care reusea sa invinga inexpresivitatea fortata a fetelor lor de piatra, sa nu poarte un mesaj de durere, dovada acestei condamnari eterne, a acestui infern lichid pe care-l suportau. Degeaba vroiam sa-mi demonstrez ca propria mea sensibilitate proiecta asupra axolotilor o constiinta inexistenta. Si ei si eu stiam. Dar asta n-a avut de-a face cu ce s-a intamplat. Aveam fata lipita de sticla acvariului, ochii mei incercau inca o data sa patrunda misterul ochilor acelora de aur, fara iris si fara pupila. Vedeam foarte de-aproape fata unui axolotl nemiscat langa geam. Fara nici o trecere, fara a fi surprins, mi-am vazut fata in sticla, in locul axolotului am vazut fata mea in sticla, am vazut-o dincolo de acvariu, am vazut-o de partea cealalta a geamului. Atunci fata mea s-a indepartat si am inteles.
Un singur lucru era ciudat: sa continui sa gandesc ca inainte, sa stiu. A-mi da seama de asta a fost la inceput ca groaza celui ingropat de viu care se trezeste la realitate. Afara, fata mea continua sa se apropie de acvariu, imi vedeam gura cu buzele stranse din cauza efortului de a-i intelege pe axoloti. Eu eram un axolotl si acum stiam dintr-o data ca nu era posibila nici o intelegere. El era in afara acvariului, gandul lui era un gand din afara acvariului. Cunoscandu-l, fiind insusi el, eu eram un axolotl si eram in lumea mea. Groaza provenea – am stiut-o chiar in acel moment – din a ma crede prizonier in corpul unui axolotl, transpus in el cu gandirea de om, ingropat de viu intr-un axolotl, condamnat sa ma misc constient printre creaturi insensibile. Dar asta a incetat cand o labuta mi-a atins fata, cand de-abia miscandu-ma intr-o parte am vazut langa mine un axolotl care ma privea, si am stiut ca si el stia, fara sa putem comunica in vreun fel, dar atat de clar. Sau eu eram si in el, sau noi toti gandeam ca un om, incapabili de vreo expresie, limitati la stralucirea aurie a ochilor nostri care priveau fata omului lipita de acvariu.
El s-a intors de multe ori, dar acum vine mai rar. Trec saptamani fara sa se arate. L-am vazut ieri, m-a privit un timp indelungat si a plecat dintr-o data. Mi s-a parut ca nu era interesat atat de noi, cat dadea curs unui obicei. Cum nu fac altceva decat sa gandesc, am putut sa ma gandesc mult la el. Imi dau seama ca la inceput am continuat sa fim uniti, ca el se simtea mai mult ca niciodata legat de misterul care il obseda. Dar podul s-a rupt intre el si mine pentru ca ceea ce era obsesia lui este acum un axolotl, desprins de viata lui de om. Cred ca la inceput eu eram in stare sa ma intorc cumva la el – ah, numai intr-o oarecare masura -, si sa mentin treaza dorinta lui de a ne cunoaste mai bine. Acum sunt pentru totdeauna un axolotl, si daca gandesc ca un om e pentru ca orice axolotl gandeste ca un om in interiorul imaginii sale de piatra roz. Mi se pare ca astea toate au ajuns sa-i transmita ceva in primele zile, cand eu inca mai eram el. Si in singuratatea finala, aceea la care el nu se mai intoarce, imi face bine sa cred ca poate va scrie despre noi, crezand ca-si imagineaza o poveste va scrie toate astea despre axoloti.

I decided not to read poetry

Posted in Uncategorized | No Comments »

when I came across this poem written by the 8th century Chinese poet Li Po:

The Jewel Stairs’ Grievance

The jewelled steps are already quite white with dew,
It is so late that the dew soaks my gauze stockings,
And I let down the crystal curtain
And watch the moon through the clear autumn.

yeap, the same old scheme, I said to myself – the dew, the moon, the autumn…

The poem was translated by Ezra Pound, who added the following note:

Jewel stairs, therefore a palace. Grievance, therefore there is something to complain of. Gauze stockings, therefore a court lady, not a servant who complains. Clear autumn, therefore he has no excuse on account of the weather. Also she has come early, for the dew has not merely whitened the stairs, but has soaked her stockings. The poem is especially prized because she utters no direct reproach.

let’s jump to conclusions

Posted in Uncategorized | No Comments »

whether you find jokes on religion hilarious or outrageous (I set Monty Python as an example, for future reference and not just for ha-ha) is not important, but bear in mind that ayatollah Khomeini issued a fatwa (death sentence) for Salman Rushdie as he was considered a blasphemer (see The Satanic Verses) and learn to value your freedom of speech.

after all, it’s not so funny, huh?

here’s a little treat for you – ch. 2

Posted in Uncategorized | 5 Comments »

Oh well, it’s the same Monty Python, this one’s called Every Sperm Is Sacred. Have fun!

here’a a little treat for you

Posted in Uncategorized | No Comments »

from Monty Python’s Life of Brian – Always Look on the Bright Side of Life. Enjoy!